Magnitudinea aparentă a unori corpuri cereşti
| Mag. ap. |
Corp ceresc |
| -26,8 |
Soarele |
| -12,6 |
Luna plină |
| -4,4 |
planeta Venus la strălucire maximă |
| -2,8 |
planta Marte la strălucire maximă |
| -1,5 |
Sirius, cea mai strălucitoare stea |
| -0,7 |
Canopus, a doua stea in ordinea strălucirii |
| 0,0 |
punctul 0 de definiţie (inainte era steaua Vega) |
| +3,0 |
limta de observare cu ochiul liber lângă centre urbane |
| +6,0 |
limita de observare cu ochiul liber |
| +12,6 |
cel mai luminos quasar |
| +30 |
limita de observare cu Telescopul spaţial Hubble |
Magnitudinea aparentă (notată cu m) este o mărime astronomică care caractrizează strălucirea unui corp cersc aşa cum apare el unui observator uman.
Valoarea depinde de strălucirea absolută a obiectului precum şi de distanţa dintre corpul ceresc şi observator. Pentru a caracteriza strălucirea independent de distanţă se foloseşte magnitudinea absolută.
Magnitudinea aparentă se măsoară pe o scară logaritmică, iar o valoare mai mică corespunde unei străluciri mai puternice. O stea de o sută de ori mai strălucitoare decât alta are magnitudinea aparentă cu 5 mai mică. Notaţia pentru magnitudinea aparentă este de obicei de tipul 3,0 m sau 3m.0.
Deja în Grecia antică exista o împărţire a stelelor după gradul de strălucire în 6 clase. Prima clasă cuprindea cele mai strălucitoare 15 stele, de la clasa 1 până la clasa 3 erau cca. 150 de stele şi până la clasa 6 cca. 5000. Aceasta este scara logarimică de magnitudini ale lui Hiparh.
|
