Limba sârbă.html



sârbă (српски/srpski) †
A creat prin:	{{{creator}}} în {{{an}}}
Scop:	{{{scop}}}
Vorbită în:	Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, România, Ungaria, Albania şi altele
Regiuni:Vorbită în:	{{{regiune}}}
Perioadă existenţiei:	{{{perioadă}}}
Număr de vorbitori:	10-12 milioane
Loc:	aproximativ 75
Sistem de scriere:	chirilic şi latin
Tipologie:	diversă, normal SVO
Clasificare:	limbi indo-europene  balto-slave   slave    slave de sud     slave de sud occidentale      diasistemul slav de centru-sud       sârba
Statut oficial
Oficială în:	Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru
Reglementată de:	Consiliul pentru Standardizarea Limbii Sârbe
Coduri de limbă
ISO 639–1	sr
ISO 639-2	(B) src, (T) srp
ISO 639-3	{{{iso3}}}
SIL	SRP  en
SIL	{{{sil2}}}
Text în limba
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - Art.1 Cвa људскa бићa рaђajу сe слoбoднa и jeднaкa у дoстojaнству и прaвимa. Oнa су oбдaрeнa рaзумoм и свeшћу и трeбa jeдни прeмa другимa дa пoступajу у духу брaтствa.		Tatăl nostru Cвa људскa бићa рaђajу сe слoбoднa и jeднaкa у дoстojaнству и прaвимa. Oнa су oбдaрeнa рaзумoм и свeшћу и трeбa jeдни прeмa другимa дa пoступajу у духу брaтствa.
Transliteraţie {{{transliteraţie}}}
Limbă - Listă de limbi - Lingvistică
Vizitaţi Wikipedia în sârbă!
{{{hartă}}}
Această pagină poate conţine caractere Unicode.

Limba sârbă este o limbă indo-europeană din ramura limbilor slave, grupul limbilor slave de sud, subgrupul occidental al acestora, împreună cu limba croată, limba bosniacă, limba muntenegreană şi limba slovenă. Din punctul de vedere al sociolingvisticii, este o limbă ausbau care face parte din diasistemul format de limbile sârbă, croată, bosniacă şi muntenegreană, numit oficial în perioada iugoslavă limba sârbocroată. Este limbă oficială în Serbia, Bosnia şi Herţegovina şi Muntenegru. O vorbesc şi minorităţile naţionale sârbe din Macedonia, România, Bulgaria şi Ungaria, precum şi un mare număr de emigranţi sârbi în Europa Occidentală, America de Nord şi Australia.

modifică Distribuţie geografică

Numărul vorbitorilor de limba sârbă este estimat între 10 şi 12 milioane. Datele de mai jos reflectă numărul vorbitorilor de limba sârbă numai dacă acest lucru este precizat, deoarece majoritatea statisticilor se referă la persoanele de naţionalitate sârbă sau care provin din Serbia, uneori împreună cu cele din Muntenegru. Nu se ştie câţi dintre aceştia vorbesc sârbeşte, nici câţi vorbesc altă limbă. De asemenea, nu se ştie câţi dintre cei care trăiesc înafara Serbiei sunt stabiliţi definitiv în străinătate sau domiciliază acolo provizoriu.

Distribuţia vorbitorilor de limba sârbă în lume este următoarea:

modifică Variante regionale

După unii lingvişti, limba sârbă are două dialecte:

• Dialectul štokavski este vorbit în cea mai mare parte a Serbiei, de către sârbii din Bosnia şi Herţegovina şi în Muntenegru, în măsura în care se consideră că limba vorbită de muntenegreni este sârba. Acelaşi dialect este vorbit şi de către croaţi în cea mai mare parte a Croaţiei, deşi croata este considerată oficial ca fiind o limbă aparte.
• Dialectul torlački se vorbeşte într-o regiune relativ restrânsă din sud-estul Serbiei. Nu este standardizat şi nu este recunoscut ca dialect al limbii sârbe de către toţi lingviştii. Din cauza asemănărilor cu limba bulgară, este considerat de către lingviştii bulgari ca aparţinând acesteia.

Există şi o stratificare supradialectală cu trei zone, care cuprinde şi limba croată, după felul în care a evoluat în ele sunetul din limba slavonă ĕ transcris prin litera ѣ „iat”. Dintre acestea, două privesc limba sârbă, cuprinzând:

• grupul de graiuri ekavski, ce se caracterizează în principal prin pronunţarea e a lui „iat”. Se vorbesc în Serbia centrală, de est şi de sud.
• grupul de graiuri (i)jekavski, căruia îi este specifică pronunţarea je sau ije a lui „iat”. Se vorbesc în Serbia de vest, în regiunea Sandžak din Serbia, în Muntenegru şi în Bosnia şi Herţegovina.

Limba literară sârbă se bazează pe dialectul štokavski, normele ei admiţând pronunţarea ekavski şi (i)jekavski, precum şi transcrierea acestora.

modifică Istoria limbii literare

Evanghelia lui Miroslav^[3] (secolul al XII-lea)

Conform unei ipoteze încă neconfirmate, sârbii ar fi scris mai întâi cu alfabetul latin, după ce s-au aşezat pe ţărmul Mării Adriatice, pe teritorii ce aparţinuseră Imperiului Roman. După aceea au considerat mai potrivit alfabetul glagolitic, ca până la urmă să adopte alfabetul chirilic, în urma intrării lor în sfera de influenţă a culturii bizantine.

Primele documente ce se pot considera ca fiind scrise în limba sârbă datează din secolele al XI-lea şi al XII-lea. De atunci se desfăşoară două procese simultane: pe de o parte limba vorbită evoluează în modul ei firesc şi se formează graiuri, pe de altă parte cărturarii se străduiesc să standardizeze limba. De fapt limba sârbă a cunoscut mai multe standardizări în cursul istoriei.

modifică Primele standardizări

Prima stadardizare are loc în secolul al XIII-lea, sub domnia primului rege sârb, Stefan Nemanja. Este efectuată de fratele acestuia, Rastko Nemanja, mai cunoscut ca Sfântul Sava, întemeietorul bisericii ortodoxe sârbe autocefale, în jurul anului 1220. Prin această standardizare scrierea limbii sârbe începe să se îndepărteze de cea a limbii slavone, în sensul că se adaptează bine la schimbările fonetice ce au avut loc până atunci. Limba astfel rezultată se numeşte sârbo-slavă, iar scrierea sa, scriere din Raška^[4]. Din punct de vedre lingvistic, opera cea mai semnificativă a Sfântului Sava este Karejski tipik. În aceeaşi limbă este scrisă şi Pravila lui Dušan (1349-1354)^[5].

Pravila lui Dušan

Următoarea reformă a limbii are loc după ce Serbia devine vasala Imperiului Otoman, sub domnia lui Stefan Lazarević (1393-1427), în jurul anului 1400. Este efectuată în şcoala condusă de cărturarul bulgar Constantin Filosoful, în mânăstirea Manasija, aşezată pe malul râului Resava. Reforma şcolii de la Resava este de fapt un regres faţă de cea precedentă, deoarece este arhaizantă şi influenţată de limba greacă, apropiind standardul limbii sârbe de cel al limbii bulgare. În această variantă sunt scrise, de exemplu, Slovo Ljubve (1409) a lui Stefan Lazarević şi Žitija despota Stefana Lazarevića (Viaţa despotului Stefan Lazarević), a lui Constantin Filosoful.

Între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea literatura sârbă este aproape moartă. Singurul vestigiu al culturii sârbe medievale supravieţuieşte în mânăstirea Beočin din Bačka. A fost adus aici de călugării copişti de manuscrise de la mânăstirea Rača, refugiaţi din calea cuceririi otomane. Reprezentatul cel mai de seamă al celor din Rača este Gavril Stefanović Venclović (1680-1749), caracterizat printr-un bilingvism aparte. El scrie cărţile religioase după normele şcolii de la Resava, dar predicile în limba poporului.

Între 1680 şi 1690 mulţi sârbi se refugiază din Serbia asuprită de otomani pe teritoriul Imperiului Austriac, mai ales în Voivodina de astăzi şi în Banat, sub conducerea patriarhului Arsenije Čarnojević al III-lea (în sârba cu scrierea de azi, Crnojević). Austriecii încearcă să-i convertească pe sârbi la religia catolică şi, totodată, să le impună o limbă slavă de sud unică, bazată pe limba croată ce cunoştea o perioadă de înflorire în Dalmaţia, Bosnia şi Slavonia. Încearcă de asemenea să înlocuiască scrierea chirilică folosită în şcolile sârbilor cu scrierea latină. Aceste tentative sunt privite de sârbi ca un atac împotriva fiinţei lor religioase şi naţionale, de aceea clerul sârb îi cere ajutor ţarului Petru I al Rusiei, care le trimite cărţi şi învăţători. În credinţa greşită că varianta rusă a limbii slavone este mai veche decât varianta ei sârbă, preoţimea o adoptă pe prima. Aceasta este şi astăzi limba liturgică a bisericii ortodoxe sârbe. În această perioadă, limba literară laică este un amestec de elemente ale graiurilor din Voivodina, ale variantei ruse a limbii slavone şi ale limbii ruse literare laice.

modifică Reforma lui Vuk Stefanović Karadžić

Vuk Karadžić, Dicţionar sârbesc, 1818

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, cărturarul Vuk Karadžić întreprinde o reformă radicală a normelor limbii sârbe, cu ajutorul unor filologi de seamă ai vremii, precum fraţii Grimm, şi al puterii austriece, reprezentată de lingvistul sloven Jernej Kopitar. Prin lucrarea Dicţionar sârbesc (publicată prima dată în 1818, dar mai larg răspândită abia prin ediţia a II-a din 1852), prin traducerea sa a Noului Testament din 1847 şi prin alte lucrări, el pune bazele limbii sârbe standard actuale. O fundamentează pe graiul din Herţegovina de est, care face parte din dialectul štokavski cu pronunţare (i)jekavski, vorbit şi în Serbia de sud-vest, regiunea natală a lui Karadžić.

Sub influenţa romantismului din Europa Occidentală, Karadžić recomandă ca model pentru limba literară pe cea a literaturii populare şi respinge normele de atunci influenţate de limba rusă, care nu corespundeau cu structura gramaticală şi fonetismul limbii sârbe. În acelaşi timp simplifică la maximum ortografia, pe baza principiului fonetic.

Reforma lui Karadžić este influenţată şi de opere literare croate. De altfel activitatea sa se desfăşoară în paralel cu standardizarea limbii croate, efectuată tot pe baza dialectului štokavski cu pronunţare (i)jekavski. Mai mult decât atât, au loc şi consultări directe între elaboratorii celor două standarde, de exemplu aşa-numitul „Acord de la Viena”, semnat de şapte intelectuali croaţi şi sârbi, printre care şi Karadžić, în 1850, la iniţiativa lingvistului sloven Franc Miklošič.

Mai târziu în normele limbii se încetăţeneşte şi pronunţarea ekavski a burgheziei din Voivodina şi Serbia, care chiar devine dominantă, dar nu elimină pronunţarea (i)jekavski.

În 1868, normele propuse de Karadžić sunt adoptate oficial în Serbia.

modifică De la standardizare până în prezent

Începând cu această epocă, domeniul lingvistic şi cel politic interferează până în ziua de azi, relaţia dintre limba sârbă şi limba croată pendulând de la epocă la epocă între ideea unei limbi unice şi cea a două limbi aparte, în funcţie de evenimentele istorice prin care trec vorbitorii lor.

Începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, sârbii folosesc din ce în ce mai mult şi scrierea cu alfabetul latin al limbii croate. Filologul Đura Daničić începe să redacteze cu acest alfabet Rječnik hrvatskoga ili srpskoga jezika (Dicţionarul limbii croate sau sârbe) al Academiei Iugoslave de Ştiinţe şi Arte, înfiinţată la Zagreb în 1866).

Apropierea dintre limba sârbă şi limba croată se continuă după primul război mondial, de data aceasta în cadrul Regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor, devenit mai apoi Iugoslavia, create sub egida Serbiei, ţară învingătoare în război. Autorităţile de la Belgrad caută să impună ideea limbii sârbocroate.

În Iugoslavia comunistă de după război, apropierea dintre sârbă şi croată devine politică de partid şi de stat, după cum reiese şi din „Acordul de la Novi Sad” (1954), semnat de 25 de lingvişti şi scriitori, 18 sârbi şi şapte croaţi, în care se stipulează că limba comună a sârbilor, croaţilor, muntenegrenilor şi bosniacilor este sârbocroata, care se poate numi şi croatosârbă, cu două variante literare, sârbă şi croată. Se decide totodată şi redactarea unui dicţionar unic.

Între timp limba sârbă evoluează mai departe. Ca urmare a urbanizării se răspândeşte un aşa-numit „stil belgrădean”, care se îndepărtează de limbajul astăzi devenit rustic al lui Karadžić.

După destrămarea Iugoslaviei, limbile sârbă şi croată se îndepărtează din nou una de alta. În limba sârbă aceasta se manifestă, de exemplu, prin reintrarea în limba literară a unor elemente ale limbii liturgice. În ceea ce priveşte scrierea, în prezent folosirea alfabetului chirilic este obligatorie în documentele oficiale, dar în scrierile neoficiale se foloseşte atât alfabetul chirilic, cât şi cel latin.

modifică Fonetică

modifică Corespondenţa scriere–pronunţare

Limba sârbă se scrie în mod tradiţional cu un alfabet chirilic adaptat astfel, încât fiecărui sunet să-i corespundă o singură literă, dar se foloseşte şi alfabetul latin, în care unele sunete sunt redate prin grupuri de două litere. Acest alfabet latin este folosit şi pentru limba croată. Principiul fonetic în grafie merge până acolo, încât şi numele proprii străine se transcriu aşa cum se pronunţă în limba sârbă, inclusiv în alfabetul latin. De exemplu, „Gérard Depardieu” se scrie Žerar Depardie.

Observaţii:

1. R între două consoane sau la început de cuvânt, urmat de o consoană, este considerat vocală (prst „deget”, rvanje „luptă”).
2. Deşi scierea limbii sârbe este fonetică în principiu, totuşi există unele excepţii:

• Înaintea consoanelor sonore, consoanele surde devin şi ele sonore, dar aceasta nu se reflectă în scris la sfârşit de cuvânt: Šef bi ['ʃe:v bi] voleo da radimo. „Şefului i-ar plăcea să lucrăm.”
• Înaintea consoanelor surde, consoanele sonore devin şi ele surde, şi aceasta apare în scris în interiorul cuvintelor: arapski „arab” (adjectiv). În schimb la sfârşit de cuvânt nu se marchează: rad [rat] „muncă”.
• Înaintea consoanelor moi, š şi ž se înmoaie: ruž Đine [ˈru:ʒʲ ˈʥine] „Rujul Đinei”. Nici aceasta nu apare în scris.

modifică Schimbări fonetice aparente şi în scris

modifică „A” mobil

Acest sunet apare la unele forme ale substantivelor şi adjectivelor şi dispare la alte forme (pas „câine” / psa „al/a/ai/ale câinelui”, dobar „bun” / dobra „bună”). În cazul radicalelor terminate cu două consoane, a mobil apare între cele două consoane la cazul genitiv plural: radical sestr-, nominativ singular sestra, genitiv plural sestara.

modifică Schimbarea lui „l” în „o”

Substantivele şi adjectivele terminate cu -ao sau -eo (posao treabă, veseo „vesel”) erau cândva în istoria limbii terminate cu un l dur (posal, vesel) care a evoluat în o, dar numai în poziţie finală de cuvânt. Acest o redevine l dacă nu mai este în poziţie finală, ci este urmat de o desinenţă (posla „al/a/ai/ale trebii”, vesela „veselă”, forma de feminin).

modifică Asimilarea consoanelor

Când două consoane, una surdă şi una sonoră ajung în contact prin adăugarea la un cuvânt a unei desinenţe sau a unui sufix, prima consoană devine la fel cu cea următoare din punctul de vedere al sonorităţii (asimilare regresivă). Astfel,

De exemplu, de la rob „rob” se formează, prin adăugarea sufixului -stvo, substantivul ropstvo „robie”, în care b se schimă în p sub influenţa primei consoane din sufix, s, care este surdă.

modifică Palatalizarea

Unele consoane aflate la sfârşitul formei de nominativ a unui substantiv sau la sfârşitul rădăcinii unui verb îşi schimbă natura sub influenţa unei vocale cu care începe o desinenţă sau un sufix. Cazuri mai frecvente:

• înaintea lui e:
  • k > č –radnik „muncitor” > radniče! „muncitorule!”
  • g > ž – vrag „drac” > vraže!
  • h > š – duh „suflet” > duše!

• înaintea lui i:
  • k > c – vojnik „soldat” > vojnici „soldaţi”
  • g > z – predlog „propunere” > predlozi
  • h > s – orah „nucă” > orasi

• înaintea lui j (Această palatalizare se numeşte iodizare, sau înmuierea consoanelor dure.):
  • d > đ
  • t > ć
  • l > lj
  • n > nj
  • z > ž
  • s > š

Exemplu: Sufixul de formare a comparativului adjectivelor este -ji. Când acesta se adaugă unui adjectiv terminat cu o consoană dură, aceasta devine moale (tvrd „dur” > tvrđi „mai dur”, brz „rapid” > brži „mai rapid”).

modifică Accentuarea

Accentul care cade pe una din vocalele unui cuvânt are în limba sârbă un dublu caracter. Este de intensitate, adică vocala respectivă este rostită cu mai multă forţă decât celelalte (ca în română), dar şi tonic (numit şi muzical), vocala accentuată fiind pronunţată cu un ton mai ridicat sau mai coborât decât celelalte.

În cuvintele cu mai mult de o silabă, accentul poate să cadă pe oricare din ele, în afară de ultima, regulă ce se aplică şi cuvintelor străine, de exemplu celor franceze. Astfel, în numele oraşului francez Marseille (transcris în sârbă Marsej, accentul cade pe prima silabă).

Accentul poate fi de patru feluri, combinaţii între caracterul descendent sau ascendent şi durata vocalei (lungă sau scurtă). În mod obişnuit, accentul se notează în scris numai în lucrările de lingvistică, în manuale şi dicţionare. Semnele convenţionale pentru accente apar în exemplele de mai jos.

• scurt descendent: vȅtar „vânt”
• lung descendent: pîvo „bere”
• scurt ascendent: òtac „tată”
• lung ascendent: písati „a scrie”

Şi vocalele neaccentuate pot fi lungi sau scurte. Cele lungi se notează (nu în scrisul obişnuit) cu ¯ (žèna „femeie” / žénā „al/a/ai/ale femeilor”).

După cum se vede din acest exemplu, caracterul accentului şi durata vocalelor au valoare funcţională, bunăoară să diferenţieze, ca aici, două cazuri: nominativul singular de genitivul plural. Locul accentului are de asemenea valoare funcţională (vezi Declinarea adjectivelor).

modifică Lexic

modifică Formarea cuvintelor

modifică Derivarea

Prin adăugarea unor sufixe se formează cuvinte din aceeaşi familie lexicală ca şi cuvântul de bază:

Un sufix mai aparte este -ad, care formează un mare număr de substantive colective: pilad „pui”, jagnjad „miei”, telad „viţei”. Acestea sunt la numărul singular ca formă şi se declină ca atare.

Cu prefixe provenite din prepoziţii se obţin mai ales verbe din alte verbe: ići „a merge” > otići „a pleca”, izaći „a ieşi”, doći „a veni”, naići „a veni pe neaşteptate”. Odată cu schimbarea sensului, se schimbă şi aspectul verbului, din imperfectiv în perfectiv. (Vezi Aspectele verbelor.)

modifică Compunerea

În limba sârbă acest procedeu este mai productiv decât în română. Se poate efectua prin:

• îmbinarea nemijlocită a două cuvinte: dan „zi” + gubiti „a pierde” > dangubiti „a pierde vremea, a fi leneş”
• îmbinarea printr-o vocală de legătură: crn „negru” + o + kos (de la kosa „păr”) > crnokos „cu păr negru”

Unele cuvinte sunt considerate semicompuse, cu procesul de compunere neîncheiat: radio + stanica „staţie” > radio stanica „post de radio, radiostaţie”.

Compunerea poate fi combinată cu derivarea: kratk- (de la kratak „scurt”) + o + vid- (de la videti „a vedea”) + -an > kratkovidan „miop”.

modifică Împrumuturi

Limba sârbă este poate limba slavă cea mai permeabilă la împrumuturi. A preluat cuvinte de la un număr mare de limbi, inclusiv din română (bešika „beşică, vezică”, guša „guşă”, etc.). Substantivele sunt cele mai numeroase, dar sunt şi verbe (telefonirati, analizirati), adjective (flegmatičan, logičan) sau adverbe (eventualno, ekspanzivno).

modifică Gramatică

modifică Substantivul

modifică Genul substantivelor

Substantivele pot fi de genul:

• masculin, de regulă posibil de recunoscut după terminaţia consonantică la cazul nominativ singular: grad „oraş”. Aceleiaşi clase de declinare le aparţin şi substantivele terminate în -ao şi -eo (vezi Schimbarea lui „l” în „o”). Sunt şi substantive masculine terminate cu -a: prenume masculine (Nikola), nume de profesii (sudija „judecător”), care se declină ca femininele.
• feminin, în general în cazul substantivelor terminate la nominativ singular în -a: ruka „mână”. Sunt şi substantive feminine terminate cu o consoană la nominativ singular: radost „bucurie”, stvar „lucru”. Acestea aparţin unei clase de declinare aparte.
• neutru (substantivele cu -o sau cu -e la nominativ singular): kolo „cerc”, polje „câmp”, care se declină ca masculinele.

modifică Declinarea

Aceasta se caracterizează prin şapte cazuri, iar substantivele sunt grupate în patru clase de declinare, după desinenţa de la nominativ singular. Iată declinarea a patru substantive regulate din două clase de declinare cu numărul cel mai mare de substantive.

Observaţii:

1. Acuzativul singular al substantivelor masculine animate este identic cu genitivul lor, în timp ce acuzativul singular al masculinelor inanimate este la fel cu nominativul.
2. Desinenţa la genitiv plural este -a lung. Aceasta deosebeşte în primul rând genitivul plural de cel singular.
3. Cazul acuzativ este nu numai cel al complementului direct, ci şi al complementului circumstanţial de loc al verbelor care exprimă deplasarea: On ide u grad. „El merge în oraş.”
4. Cazul instrumental este în principal cel al complementului indirect ce exprimă instrumentul cu care se face o acţiune (fără prepoziţie) (nožem „cu cuţitul”), şi al complementului indirect sociativ (sa suprugom „cu soţia”).
5. Cazul locativ (totdeauna cu prepoziţie) este cel al complementului circumstanţial de loc al unui verb care nu exprimă deplasarea (On živi u gradu. „El locuieşte în oraş.”) Locativul mai este şi cazul complementului indirect despre care se vorbeşte (o jelenu „despre cerb”).

modifică Adjectivul

modifică Categorii de adjective

• calificative: dobar „bun”, jutarnji „de dimineaţă”
• de materie: drveni „de lemn”
• de apartenenţă: čovekov „al omului”, babin „al bunicii”. Acestea sunt formate de la substantive, prin adăugarea sufixului -ov sau -ev la cele masculine, şi -in la cele feminine.

modifică Forma scurtă şi forma lungă

Adjectivele pot avea două forme, scurtă sau lungă. Cea scurtă se caracterizează prin terminaţia consonantică la nominativul masculinului singular, iar cea lungă prin terminaţia -i la acelaşi caz:

• bratov „al fratelui” – adjectiv cu formă scurtă
• beogradski „belgrădean” – adjectiv cu formă lungă

Aproape toate adjectivele calificative au ambele forme, cea lungă fiind obţinută prin adăugarea lui -i la forma scurtă: bogat, bogati „bogat”. În cazul lor, forma scurtă este numită şi nedefinită, iar cea lungă este numită şi definită. Acesteia îi corespunde în română adjectivul substantivat, articulat cu articol hotărât sau cu articol demonstrativ. Exemplu în context: Bila su dva čoveka; jedan je bio siromašan, a drugi – bogat; siromašni je ćutao, dok je bogati mnogo pričao. „Erau doi oameni; unul era sărac, iar celălalt – bogat; săracul (sau cel sărac) tăcea, în timp ce bogatul (sau cel bogat) vorbea mult.”

Adjectivele de apartenenţă au numai formă scurtă, iar cele terminate cu -ski, -nji şi -ji, precum şi adjectivele la gradul comparativ şi la cel superlativ relativ (vezi mai jos) – numai formă lungă. Prin urmare, acestea pot fi şi definite şi nedefinite.

modifică Gradele de comparaţie

Gradul comparativ de superioritate se formează cu sufixe:

• -ji, -ja, -je, care provoacă iodizarea consoanei finale a adjectivului:
  • pentru adjectivele monosilabice cu vocală lungă: mlad „tânăr” > mlađi „mai tânăr”
  • pentru adjectivele bisilabice terminate la masculin în -ak, -ek, -ok: kratak „scurt” > kraći
• -iji, -ija, - ije:
  • pentru adjectivele monosilabice cu vocală scurtă: star „öreg” > stariji
  • pentru adjectivele polisilabice: hrabar „curajos” > hrabriji „mai curajos”

Comparaţia se construieşte astfel: Marko je stariji od Ivana. „Marko este mai bătrân decât Ivan.”

Superlativul relativ de superioritate se obţine din forma de comparativ, cu prefixul naj-: hrabriji „mai curajos” > najhrabriji „cel mai curajos”.

modifică Declinarea adjectivelor

modifică Forma lungă (definită)

modifică Forma scurtă (nedefinită)

De remarcat că la plural forma scurtă diferă de cea lungă numai prin locul accentului: pe prima silabă la forma lungă, pe a doua silabă la forma scurtă.

modifică Pronumele

modifică Pronumele personale

Observaţii:

1. La genitiv, la dativ şi la acuzativ, pronumele personale au forme scurte şi forme lungi. Formele scurte nu se accentuează (se pronunţă împreună cu cuvântul următor ca un singur cuvânt) şi sunt cel mai mult folosite. Formele lungi sunt accentuate, folosindu-se după prepoziţii şi conjuncţii, precum şi atunci când se insistă asupra persoanei.
2. Pronumele de politeţe este vi.
3. Cazul genitiv se foloseşte numai cu prepoziţii: On je došao posle mene. „El a venit după mine.”
4. Pronumele reflexiv sebe are o singură persoană şi se referă totdeauna la subiectul propoziţiei, de orice persoană ar fi acesta: Ona govori za sebe i ja govorim za sebe. Zašto ti ne govoriš za sebe? „Ea vorbeşte pentru sine şi eu vorbesc pentru mine. Tu de ce nu vorbeşti pentru tine?” Are formă scurtă numai la acuzativ. Aceasta se foloseşte la diateza reflexivă: On ide da se šeta. Ja idem da se šetam s njim. Hoćes li da se šetaš sa nama? „El merge să se plimbe. Eu merg să mă plimb cu el. Vrei să te plimbi cu noi?”

modifică Pronumele-adjective demonstrative

Exprimă trei grade de depărtare:

• Ovaj „acest(a)”, ova „această (aceasta)”, ovo (neutru singular), ovi „aceşti(a)”, ove „aceste (acestea)”, ova (neutru plural) – se referă la ceea ce este lângă vorbitor.
• Onaj „acel(a)”, ona „acea (aceea)”, ono (neutru singular), oni „acei(a)”, one „acele(a)”, ona (neutru plural) – se referă la ceea ce este departe de vorbitor, de exemplu lângă o terţă persoană (nu interlocutorul).
• Taj, ta, to, ti, te, ta exprimă depărtarea medie, referindu-se, de exemplu, la ceea ce este lângă interlocutor.

modifică Pronumele-adjective posesive

• moj „(al) meu”, moja „(a) mea”, moje (neutru singula), moji „(ai) mei”, moje „(ale) mele”, moja (neutru plural)
• tvoj „(al) tău”, tvoja „(a) ta”, tvoje (neutru singular), tvoji „(ai) tăi”, tvoje „(ale) tale”, tvoja (neutru plural)
• njegov „(al) lui”, njegova „(a) lui”, njegovo (neutru singular), njegovi „(ai) lui”, njegove „(ale) lui”, njegova (neutru plural)
• nje(zi)n „al ei”, nje(zi)na „(a) ei”, nje(zi)no (neutru singular), nje(zi)ni „(ai) ei”, nje(zi)ne „(ale) ei”, nje(zi)na (neutru plural)
• naš „(al) nostru”, naša „(a) noastră”, naše (neutru singular), naši „(ai) noştri”, naše „(ale) noastre”, naša (neutru plural)
• vaš „(al) vostru”, vaša „(a) voastră”, vaše (neutru singular), vaši „(ai) voştri”, vaše „(ale) voastre”, vaša (neutru plural)
• njihov „(al) lor”, njihova „(a) lor”, njihovo (neutru singular), njihovi „(ai) lor”, njihove „(ale) lor”, njihova (neutru plural)
• svoj, -a, -e, -i, -e, -a determină (ca adjectiv) sau reprezintă (ca pronume) obiectul (obiectele) posedat(e) de subiect, indiferent de persoana acestuia: Ja jedem svoj hleb, a ti jedeš svoj. „Eu îmi mănânc pâinea mea, iar tu ţi-o mănânci pe a ta.” Celelalte pronume-adjective posesive reprezintă (respectiv determnină) de regulă obiectul posedat de altcineva (altceva) decât subiectul propoziţiei.

modifică Pronumele interogative

modifică Pronume-adjective interogativ-relative

• čiji, -a, -e, -i, -e, -a: Čije su ove naočare? „Ai cui sunt ochelarii ăştia?”, Bio je tamo sto, čije su noge bile zabijene u zemlju. „Era acolo o masă ale cărei picioare erau înfipte în pământ.”
• koji, -a, -e, -i, -e, -a: Koju košulju hoćeš? „Care cămaşă o vrei?”, Koju hoćeš? „Pe care o vrei?”, Imam muža koji me voli. „Am un soţ care mă iubeşte.”
• kakav, kakva, kakvo, kakvi, kakve, kakva: Kakvu košulju hoćeš? „Ce (fel de) cămaşă vrei?”, Kakvu hoćeš? „De care vrei?”

Declinarea acestora:

modifică Numeralul

modifică Particularităţi în construcţia numeral cardinal + substantiv sau adjectiv

• Jedan „un”, jedna „o”, jedno – neutru se construiesc cu substantivul/adjectivul la nominativ singular: jedan grad „un oraş”.
• Dva „doi”, dve „două”, tri „trei”, şi četiri „patru” sunt urmate de substantiv/adjectiv la genitiv singular, oricare ar fi funcţia sintagmei în propoziţie: dva grada „două oraşe”.
• Cu pet „cinci” şi numeralele următoare substantivul/adjectivul se pun la genitiv plural: pet gradova „cinci oraşe”.

modifică Numele numerelor

Fiecare număr are un nume-substantiv feminin: jedinica, dvojka, trojka, četvorka, petica etc.: Dobio sam dvojku iz matematike. „Am luat (un) doi la matematică.”, Idem osmicom. „Merg cu optul (cu tramvaiul 8).”

modifică Numeralele colective

dvoje „doi”, troje „trei”, četvoro „patru”, petoro „cinci”. Următoarele se formează asemănător cu petoro, cu sufixul -oro. Se folosesc:

• cu substantivele colective: troje prasadi „trei purcei”
• pentru a desemna grupuri de persoane de sexe diferite: nas dvoje „noi doi” (un bărbat şi o femeie), osmoro učenika „opt elevi” (băieţi şi fete).
• cu numele de obiecte care se folosesc perechi: dvoje rukavice „două mănuşi” (care formează o pereche), în opoziţie cu dve rukavice „două mănuşi” (desperecheate).

Cu aceste numerale, substantivul este la genitiv singular.

modifică Substantivele numerale

Acestea se formează cu sufixul -ica şi se folosesc numai cu nume de fiinţe de sex masculin: nas dvojica „noi doi” (bărbaţi), spre deosebire de nas dvoje „noi doi” (un bărbat şi o femeie).

modifică Numeralele ordinale

Acestea au desinenţele specifice adjectivelor cu formă lungă: prvi „primul”, prva „prima”, prvo – neutru, drugi „al doilea”, treći „al treilea”, četvrti „al patrulea”, peti „al cincilea” etc.

modifică Verbul

modifică Aspectele verbelor

Ca şi în celelalte limbi slave, verbele limbii sârbe se caracterizează şi prin categoria aspectului, care exprimă durata sau gradul de realizare a acţiunii unui verb.

• Un verb imperfectiv (numit şi durativ) exprimă faptul că acţiunea era, este, va fi sau este dorită a fi în curs de desfăşurare sau efectuată în mod repetat: Vršim svoj posao. „Îmi fac (efectuez) treaba.” (Sunt în curs de a o face, nu se ştie de când şi până când.); Pio sam kavu i gledao prema moru. „Beam cafea şi priveam către mare.”
• Un verb perfectiv (numit şi momentan) exprimă faptul că acţiunea a avut loc sau se doreşte să aibă loc într-un singur moment, sau că începe şi se termină la momente date, având loc o singură dată: Ići ćeš da se šetaš samo ako završiš svoj posao. „Vei merge să te plimbi numai dacă îţi termini (de efectuat) treaba.”; Popio sam kavu. Možemo ići. „Mi-am băut cafeaua. Putem pleca.”

Prezentul propriu-zis este exprimat numai de verbele imperfective, în propoziţii independente sau regente. Prezentul verbelor perfective se foloseşte numai în propoziţii subordonate.

Şi în română se exprimă aceste aspecte, dar nu atât de sistematic încât să se considere că este vorba de o categorie gramaticală a verbului românesc. După cum se vede în exemplele de mai sus, numai la trecut se poate spune că verbul românesc exprimă formal aspectele, odată cu exprimarea timpului, prin imperfect, respectiv perfectul compus sau perfectul simplu.

Cele mai multe verbe formează perechi perfectiv – imperfectiv, iar aceste aspecte se diferenţiază formal prin câteva procedee:

• Prefix provenit dintr-o prepoziţie adăugat la verbul imperfectiv, de exemplu za- sau po- din exemplele de mai sus, care schimbă numai aspectul verbului. Alte prefixe schimbă mai mult sau mai puţin şi sensul verbului: ići „a merge” > otići „a pleca”, doći „a veni”.
• Unele verbe sunt perfective fără sufix şi imperfective cu sufixul -va- plasat înaintea sufixului de infinitiv -ti: prodati (perfectiv) > prodavati (imperfectiv) „a vinde”.
• Alte verbe sunt perfective cu un anumit sufix şi imperfective cu alt sufix. De exemplu sufixul -i- este specific perfectivului, iar -a- – imperfectivului: spremiti – spremati „a pregăti”.

modifică Conjugare

Verbele sârbeşti sunt repartizate în opt clase de conjugare, după terminaţia rădăcinii verbului şi desinenţa persoanei a III-a singular a prezentului.

Exemplu de verb regulat de conjugarea I, la modurile şi timpurile cele mai folosite:

Observaţii:

1. Verbele neregulate sunt numeroase, ca şi schimbările fonetice provocate de sufixe şi desinenţe.
2. În gramaticile sârbeşti nu se pomeneşte de modul indicativ.
3. Verbului românesc „a fi” îi corespund în sârbă două verbe: jesam şi biti.
4. Verbul auxiliar al perfectului compus este jesam, care are şi forme scurte, cele care apar mai sus.
5. La timpurile compuse perfect compus şi condiţional, participiul activ se acordă în gen şi număr cu subiectul.
6. La timpurile compuse, verbul auxiliar se plasează după verbul conjugat, dacă este folosit fără pronume personal. Dacă persoana este exprimată şi prin pronume, sau dacă verbul este negat, atunci verbul auxiliar se plasează înaintea verbului conjugat: Govorio je. „A vorbit.”, dar On je govorio. „El a vorbit.”
7. Condiţionalul nu mai are decât o singură formă. Verbul său auxiliar este biti „a fi” la perfectul simplu. Trecutul se distinge de prezent prin context.
8. Negaţia ne se îmbină cu verbul auxiliar jesam, forma rezultată fiind nisam.
9. Viitorul se formează în general de la rădăcina verbului urmată de forma scurtă a verbului hteti „a vrea” la prezent, dar în prezenţa pronumelui personal subiect şi la forma negativă, şi la acest timp auxiliarul se detaşează de verb, care ia în acest caz forma de infinitiv: Ti ćeš pevati. „Tu vei cânta.”, Nećeš pevati. „Nu vei cânta.”
10. Imperativul negativ se formează cu un auxiliar special (nemoj) + conjuncţia da + verbul la prezent.
11. Conjunctivului românesc îi corespunde indicativul prezent precedat de conjuncţia da: Hoću da pevaš. „Vreau să cânţi”. Această construcţie se foloseşte şi dacă există două verbe care au acelaşi subiect: Hoću da pevam. „Vreau să cânt.”, spre deosebire de limba croată şi majoritatea limbilor slave, care preferă în acest caz construcţia cu verbul subordonat la infinitiv.

Forme mai puţin folosite:

• viitorul anterior, format din prezentul verbului biti „a fi” + participiul activ: budem tresao „voi fi scuturat”
• aoristul (sau perfectul simplu): tresoh „(eu) scuturai”
• imperfectul – folosit numai în limba literară şi în unele enunţuri fixe, precum Gde to beše? „Unde era asta?”. În locul lui se foloseşte perfectul compus al verbelor imperfective.
• mai-mult-ca-perfectul, format din imperfectul verbului biti „a fi” + participiul activ: bejah/beh pisao sau din perfectul compus al verbului biti + participiul activ: (ja) sam bio pisao „scrisesem”.

modifică Prepoziţii

Cele mai multe prepoziţii se folosesc cu un singur caz:

Cu genitivul: blizu „în apropierea”, do „până la”, duž „de-a lungul, în lungul”, ispod „sub, de sub”, ispred „în faţa, din faţa”, iz „din, de la”, iza „dincolo de, în spatele”, između „între, dintre, printre”, iznad „deasupra, de deasupra”, kod „la, lângă”, pored „alături de”, posle „după” (în timp), pre „înainte de” (în timp), protiv „împotriva”, radi „în scopul”, umesto „în locul”, usred „în mijlocul”, zbog „din cauza”

Cu dativul: k(a) „spre”

Cu acuzativul: kroz „prin, printre, peste”, niz(a) „în josul”, uz(a) „lângă, aproape de, în apropiere de, în preajma, în susul, în contra, cu, alături de”

Cu locativul: pri „(de) pe lângă”

Alte prepoziţii se folosesc cu două sau chiar trei cazuri, în funcţie de sens sau de natura verbului regent:

Observaţie: Unele prepoziţii au un -a- mobil, folosit cu scopul pronunţării mai uşoare atunci când cuvântul următor începe cu aceeaşi consoană ca cea cu care se termină prepoziţia, cu o consoană de acelaşi tip sau cu un grup de consoane: s majkom „cu mama”, dar sa sestrom „cu sora”; pred tobom „în faţa ta”, dar preda mnom „în faţa mea”.

modifică Particule

Particula este considerată în gramaticile sârbeşti ca o parte de vorbire aparte. Este un cuvânt invariabil, dar poate fi şi o sintagmă-enunţ, care indică atitudinea vorbitorului faţă de conţinutul exprimării: îndoiala, certitudinea, îngrijorarea, dorinţa etc. Multora dintre ele în română le corespund adverbe.

• particule interogative: Dolaziš li sutra? „Vii mâine?”, Zar ne možeš doći na vreme? „(Oare) nu poţi să vii la timp?”
• particule exclamative: Ala smo se lepo proveli! „Ce frumos am petrecut (timpul)!”
• particule imperative: Prestani već s tim plakanjem! „Termină odată cu plânsul!”
• particule afirmative: Da. „Da.”; Kako da ne!, Nego šta!, Nego kako! „Cum să nu!”
• particule negative: Ne. „Nu.”, Ni ja tu ništa ne mogu učiniti. „Nici eu nu pot face nimic în cazul ăsta.”
• particule de precizare: Baš meni se to moralo desiti! „Chiar mie a trebuit să mi se întâmple!”
• particule modale: Možda nije došao. „Poate n-a venit.”
• particule demonstrative: evo, eto, eno „iată”. Are trei grade de depărtare. (vezi Pronumele-adjective demonstrative).

modifică Topica

În limba sârbă topica este destul de liberă, dar în general subiect + predicat (+ obiect/complement circumstanţial): Žene idu na pijacu. „Femeile merg la piaţă.”, Beograd je lep grad. „Belgradul e un oraş frumos.”

Cuvintele neaccentuate urmează totdeauna un cuvânt accetuat, deci nu pot fi la început de propoziţie:

• formele scurte ale verbelor auxiliare: Radiću. „Voi lucra.”, Ja ću raditi. „Eu voi lucra.”
• formele neaccentuate ale pronumelor personale: Dajem ti nešto. „Îţi dau ceva.”, Ja ti dajem nešto. „Eu îţi dau ceva.”
• particula interogativă li: Radiš li?, Da li radiš? „Lucrezi?”

În general, atributul adjectival precede substantivul determinat: On je bogat čovek. „El e om bogat.”

modifică Note

modifică Bibliografie

• Jolić, Borjanka; Ludwig, Roger, Le serbo-croate sans peine, Chennevières, Assimil, 1972
• Moldovan, Valentin; Radan, Milja N., Gramatika srpskog jezika (Morfologija), Gramatica limbii sârbe, Timişoara, Sed